zbor

mă dor oasele şi nimeni nu ştie unde se termină coloana infinitului ştiu doar că imaginea mea răsturnată în apă are mai puţini pixeli decât cerul brăzdat de proiectile mi-e somnul agitat şi păsările nu vor să mă înveţe să zbor doar umbrele îmi arată cărarea spre lună mi-s ochii împăienjeniţi şi râul nu mă ajută să plâng doar ploaia mă apasă pe umeri tăcută îmi şterg cu dosul palmei sângele ce îmi curge din gură pentru că venele-mi sunt goale am căzut în genunchi şi nimeni nu poate să mă ridice pentru că mi s-au înfipt genunchii adânc în pământ înalţ privirea către cer şi mă transform în vânt

Cine a fost primul român?

Aşa arată primul român, care se pare că ar fi şi primul european. Cine afirmă această tâmpenie? Evident: cercetătorii britanici, ăia care au trecut de la studiile privind cicul menstrual la ornitorinci la cercetările  privind originea umană.

Unul dintre ei a găsit o mandibulă pe lângă Deva, altul a găsit nişte scăfârlii vechi de 35000 de ani în Peştera Oaselor, după care s-au întâlnit la o pălincă şi au pus-o de-un geto-dac negru. De ce negru? Pentru că analizându-i fălcile, românul preistoric nu se putea trage decât din Africa. Ei nu ştiau că un moldovean roşu în obraji bagă în el cât o sută de africani sfrijiţi.

Acum, dacă ar fi să le dau crezare, mă întreb cine a fost primul român: Guţă sau Cabral?

Notă: articolul integral din The Independent îl găsiţi aici.